Mihaela Nicolae
Autoare de cărţi apărute la Paris şi la Bucureşti (Les femmes occidentalesn’ont pas d’honneur, 2015, Literatura canadiană în infraroșu. Nihilismul feminin, 2016), trăind o perioadă la Montréal, cu studii doctorale în filosofie şi literatură comparată, Laura T. Ilea îşi construieşte un stil interesant, accesibil şi, în acelaşi timp, profund, o proză de idei, din care nu se pierde „povestea”.
Se poate spune că tânăra scriitoare rămâne, în paginile de ficţiune, în siajul autorilor preferaţi, asupra operei cărora reflectează în studiile sale de critică şi teorie literară – Heidegger, Bergson, Orhan Pamuk, Jose Saramago, Ernesto Sábato, Hemingway, Kerouac. Scrisul este un act de responsabilitate şi, încărcat cu forţa pe care i-o dau ideile, devine un manifest:
„Şi totuşi, între naştere şi moarte majoritatea oamenilor dorm liniştiţi, fără niciun spasm de trezire. E sarcina scriitorului să-i trezească din somn.”
Toţi avem un unchi în America, asta spune un personaj din romanul Cartografia lumii de dincolo. Unchiul acesta, despre care este vorba în paginile romanului semnat de Laura T. Ilea, este exact inversul personajului Hulot, din filmul regizat de Jacques Tati (Mon Oncle, 1958), adică nu este un adept al consumerismului. Dimpotrivă, unchiul Patrick, tot un excentric, adună ceea ce consumă alţii, încercând (şi reuşind, vag), cu sacii de gunoi din portbagaj, să recicleze conştiinţa imundă a unei societăţi care epuizează rezervele lumii. În schimb, asemănarea cu protagonistul filmului Mon oncled’Amérique (Alain Resnais, 1980, premiat la Cannes) este mai mare, dacă ne raportăm la mecanismele memoriei, în toată complexitatea lor – condiţionare a instinctului de supravieţuire, a afectivităţii şi a conexiunilor de tot felul, fundament al complexităţii noastre comportamentale. Unchiul din America este un pretext pentru a propune cititorului teme generoase: trauma ruperii de familie şi de ţară, prietenia, în formula ei versatilă, relaţia tensionată dintre tradiţie şi modernitate, ipostazele feminităţii etc.
Cât din sufletul tău ţii pentru tine, cât eşti dispus să arăţi celorlalţi?! Personajele au intuiţii interesante şi un discurs articulat, semn al unei inteligenţe freatice, puse în acord cu autenticitatea trăirii. Exprimarea este, de multe ori, memorabilă prin ineditul asocierilor care, ai impresia, deconstruiesc clişeele vehiculate de un anume gen de proză contempoană. Se vorbeşte despre suflet şi trup, dar în alte cuvinte decât te-ai aştepta, fără ca aceste concepte să atingă frivolitatea. Cu simplitate, dar nu simplist:
„Vine un moment în care sufletul moare. Iar oamenii circulă fără nicio sfială, fără sunet. Dacă i-ai dezbrăca, le-ar fi ruşine nebună să se expună privirilor celorlalţi. Dar cum sufletul nu se vede, nu dau doi bani pe el.”
articolul complet: