Constantin Pistea
Laura T. Ilea: “În ficțiune, nu sunt obligată să aleg între naşterea fără peridurală şi uterul artificial”
„Uneori nu putem face altceva decât să contemplăm frumuseţea dezastrului”, spune Laura T. Ilea, publicată în premieră cu roman în România. Discutăm despre recenta sa carte, apărută în colecţia “821.135.1 – Scriitori români contemporani” a Editurii Humanitas, despre cum se vede literatura română în Canada, precum şi despre contraste şi excentricităţi.
Dragă Laura T. Ilea, am găsit în „Cartografia lumii de dincolo” un roman al căutărilor şi al ciocnirii dintre lumea cea mare şi universul mic, clocotitor, al individului. Pentru dvs., este al doilea roman. Ce aţi dorit să se înţeleagă din el? Care ar fi mesajul său principal?
Mesajul principal al romanului este unul paradoxal. Este un fel de nostalgie a viitorului, o premoniţie a faptului că lumea în care trăim se află într-un proces de schimbare accelerată şi că toate personajele pe care le descriu în roman au un simţ acut pentru astfel de schimbări. Ele miros, dacă se poate spune astfel, lumea viitorului, şi de aceea uneori pulsiunile, dinamica lor, modul în care vorbesc şi acţionează sunt neaşteptate, ne interpelează. De asemenea, e poate un mesaj al unei generaţii care a înghiţit în decurs de zece-cincisprezece ani întregul parcurs de la o lume arhaică la toate utopiile şi anti-utopiile futuriste ale Americii. Desigur, acest interval e mult redus în roman, parcursul acesta se face în decursul a, bănuim, cinci ani, şi cu toate acestea el pune în evidenţă survolarea în trombă a unui spaţiu cu dimensiuni care merg de la excesivul arhaic la excesivul futurist. Şi, nu în cele din urmă, e probabil important de menţionat că nu ofer nici o soluţie acestei dileme. Povestea se desfăşoară pe două planuri paralele, pe de o parte destinul Amaliei, care cartografiază un teritoriu încă puternic marcat de „natural” şi al cărei periplu se încheie în momentul premergător naşterii fiului ei, emblema noului continent; iar pe de altă parte, al lui Armand, un experimentator desăvârşit, împingându-şi speculaţiile până la limita absurdului, însă charismatic în felul lui. Mărturisesc că nu mă pot hotărî între cele două personaje şi că balanţa mea nu înclină în niciuna dintre părţi. Mă fascinează în egală măsură periplul în camionul transamerican al Amaliei pe cât mă fascinează şi cercetările excentrice ale lui Armand. Dacă aţi dori un mesaj unificator al acestui roman, pe care îl prezint prin intermediul povestirilor personajelor mele, el ar fi tocmai acela, cum spuneam la început, al unei intense nostalgii a viitorului, al faptului că, dacă vrem să fim oameni ai timpului nostru, suntem în egală măsură expuşi paradigmei Amaliei precum şi paradigmei lui Armand. Şi că poezia lumii noastre se naşte tocmai din confruntarea contrapunctică a acestor două dimensiuni.
articolul complet: